Dis-de-dimineaţă, două ceşti de cafea pe
noptieră şi mâna lui când te caută somnoros printre aşternuturi, deşi ştie prea
bine că nu e alt loc în care ai vrea să fii mai mult decât aici. Tu nici măcar
nu bei cafea, dar parcă ţi-ai face un obicei din asta doar să mai furi câteva
minute alături de el în fiecare dimineaţă. Sau poate un ceai? Iar când nu te
simţi tu însăţi şi el te întreabă ce ai, să-i spui doar lui. Când nu e el
însuşi, tu să-l strângi în braţe şi el să ştie că eşti acolo până când se va
regăsi. Şi după. Câteva momente de linişte înainte să te laşi
pradă forfotei de afară. Parcă nici nu e nevoie de cuvinte. Privirile
spun tot ce ai nevoie să auzi. Atingerile confirmă orice gând. Şi dau frâu
liber altora.
Nu ştii exact ce v-a adus împreună dar n-ai
da înapoi nicio secundă, de-ai putea. Nu te grăbeşti nici înainte. Aveţi tot
timpul din lume să vă creaţi o lume doar a voastră.
Încă e devreme. Dimineaţa devreme, devreme
între voi, dar toate întrebările pe care ţi le puneai înainte te fac să-ţi
doreşti să găseşti răspunsurile cu el.
Deschide uşor ochii. Îi zâmbeşti şi tu de
parcă nu l-ai fi privit deja cum dormea liniştit. El te strânge în braţe şi tu
te pierzi iar în amestecul ăla de parfum şi emoţii pe care nu credeai c-ai să
le mai trăieşti din nou, dar de care îţi era atât de dor. E un mic univers în
spaţiul dintre pielea ta şi pielea lui, o mică constelaţie de aluniţe ce-i
aparţin lui şi tu le cunoşti pe toate. O mie de locuri pe pielea ta care cer
mângâieri şi toate tânjesc după ale lui.
Te face să uiţi de tot, dar să-ţi aminteşti
de tine. Şi cel mai important, te face să nu vrei să-l uiţi, nici măcar să nu
crezi că poţi s-o faci prea curând.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu