Ai un loc al tău. N-ai amintiri prea multe iar cele puţine nu-s ale tale să le atingi. Şi totuşi îţi plăcea să visezi, să visaţi împreună, dar alţi paşi merg acum pe urmele pe care le-ai lăsat tu n-ai apucat să le laşi. Ai cuvinte nespuse mii, dar care nu-şi mai au rostul, aşa că taci, le scrii, le arzi, iar apoi zâmbeşti de parcă nu ţi-au stat niciodată pe buze. Nu-i așa că ard?

Dar emoţiile din spatele lor? Cu ele cum rămâne ? Pe ele cum le stingi dacă nu tu le-ai aprins?

Pe ele le păstrezi în secret, să-ţi ţină de cald atunci când o să îţi aminteşti. Le ţii strâns în pumn, destul de încet încât să nu le striveşti. Poate de-asta nici nu le atingi lor obrajii cu mângâierile ce i să cuvin ei, de frică să nu-ţi scape printre degete iubirea.