El e omul care a ascultat atunci când am vorbit și a înțeles atunci când nici eu nu mă înțelegeam pe mine însămi. El a înțeles ce alții nici măcar nu s-au obosit să vadă. El m-a auzit atunci când am tăcut. Deși alții nu m-au auzit când am strigat, culmea, după ei.
El mi-a arătat că finalurile nefericite nu sunt altceva decât șansa unor începuturi care duc spre fericire când tot ce vedeam era cum TOtuL s-a transformat în nimic.
El m-a strâns la piept atât de tare încât a fost de ajuns ca să uit că altădată tânjeam după alte brațe care mi-au dat drumul de mult , atât de tare încât să uit cum e când doare. Atât de strâns încât am înțeles în sfârșit ce liniște e atunci când să fiu în brațele lui înseamnă să fiu centrul universului lui. Și că asta e tot ce am nevoie.
E omul ăla care te găsește atunci când tu nici măcar nu știi că îl căutai.
Care atunci când mă îndepărtez mă trage mai tare spre el pentru că știe că nu fug de noi, ci de ce a fost și îmi e teamă că ar putea să se repete. E omul ăla de care atunci când te îndepărtezi, tot ce faci e să îți dai seama că aproape de el e singurul loc unde ai vrea să fii.
El nu mă face să-l iubesc până când doare, el iubește până tot ce doare, trece.
El...nu mai ești tu.
Tu ai fost atunci. El e acum. Și poate că mâine nu va mai fi, dar cine contează cel mai mult dacă nu cei de acum? Ce contează cel mai mult dacă nu prezentul?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu